Îi place să rămână pe un teren sigur, unde să ţină lucrurile sub control. Asta pentru că profesia ei e menită să ajute, iar riscurile pot face mai mult rău decât bine. Alexandra Sandu, fiziokinetoterapeut din Bucureşti:
„Uneori îmi este frică să-mi asum riscuri„, recunoaşte. Pe de altă parte, asemenea absolventului de medicină, principiul ei de bază e să nu facă rău. De altfel domeniul ei de activitate nu e prea departe de ceea ce a intenţionat iniţial:
„Mă gândisem iniţial la medicină, dar mi-am dat seama că nu era potrivită pentru mine. Am vrut totuşi să aleg un domeniu conex, în care să lucrez cu oamenii”, mărturisește Alexandra Sandu.
A absolvit balneo-fizioterapia în 2018, în cadrul Universităţii Carol Davila. A lucrat şi într-o clinică, pe fizioterapie, kinetoterapie şi masaj, dar foarte repede a gravitat înspre îngrijirea la domiciliu:
„La domiciliu am început să lucrez cu pacienţi nedeplasabili, pentru care îngrijirea acasă e singura soluţie. Este într-un fel un pic mai dificil: nu dispui de toate echipamentele pe care le ai la cabinet, trebuie să te adaptezi la condiţiile de acasă. Dar este necesar, tratamentul trebuie să fie continuat şi acasă pentru a îmbunătăţi calitatea vieţii pacientului”, ne spune Alexandra Sandu.
Nu doar terapeutul trebuie să se adapteze, ci şi pacientul. Alexandra Sandu consideră că e un plus când reuşeşte să implice familia în procesul de recuperare:
„Pacientul nu trebuie să devină dependent de kinetoterapeut, încet-încet el ar trebui să înveţe să facă exerciţiile şi în absenţa lui. Eu mă bucur când un membru al familiei e prezent la şedinţa de kinetoterapie, pentru că va învăţa ce trebuie făcut, va învăţa să-l ajute. E nevoie şi de un moment singur cu pacientul, dar când rămâne complet pe cont propriu, când pare că nu prezintă interes pentru familia lui, este foarte trist”, mărturisește Alexandra Sandu.
Omul e foarte diferit când e în suferinţă: el caută în primul rând certitudinea, spune Alexandra Sandu; din păcate este singurul lucru pe care terapeutul nu-l poate oferi.
„Pacienții vor să ştie de fiecare dată în cât timp se vor face bine, dar un fizioterapeut nu poate să răspundă la nevoia aceasta. Pentru că sunt atât de mulţi factori: starea pacientului, motivaţia lui, implicarea sa emoţională. Mai ales la pacienţii neurologici, care efectiv se trezesc peste noapte că nu se mai pot mişca, nu mai pot face lucrurile pe care le făceau„, povestește Alexandra Sandu.
Şi uite-aşa, în procesul de recuperare, focusul se mută de pe aspectul fizic pe cel psihologic, o direcţie în care Alexandra Sandu simte nevoia să se perfecţioneze:
„Principalul e să-l faci pe om să-şi dorească, să aibă încredere că se va face bine. Dar până la urmă eu cred că dacă Dumnezeu ne dă posibilitatea să facem bine, ne dă şi puterea pentru asta”, spune Alexandra Sandu.