Lucruri pe care nu le ştiai despre seringă

Medicina a folosit, sute de ani la rând, doar creme şi unguente pentru tratament. Şi poate că e mai bine aşa, de vreme ce vorbim de o perioadă în care, atunci când erai rănit cu o armă, cuiva i-a trecut prin minte că trebuie să fie tratată arma, nu pacientul! Când în secolul 10 a apărut în final un precursor al seringii de astăzi, obiectul încă nu a avut rolul de a introduce ceva în organism.

Era vorba practic de un tub din sticlă, de care medicul egiptean Ammar ibn Ali al-Mavsili se folosea în timpul operaţiilor la ochi pentru a îndepărta fluidele în exces. Mai târziu, în 1653, francezul Blaise Pascal a dezvoltat ceea ce s-ar putea numi seringă pentru un experiment hidrostatic.

Şi dacă tot vorbim de experimente: britanicul Christopher Wren, la bază arhitect, a făcut primele teste cu injectarea unor substanţe în 1665, iar rezultatul nu a fost frumos. Cum arăta seringa lui? Ei bine, seringa consta dintr-o pană de gâscă, conectată la un fel de ploscă din piele. Wren a luat 3 câini şi a injectat unuia opiu, celui de-al doilea alcool, iar celui de-al treilea o substanţă emetică. După cum era de aşteptat, primul câine era foarte adormit; al doilea era foarte beat, iar al treilea… era foarte mort, a rezumat pentru BBC muzeografa Christine Ball, care a studiat istoria anesteziei. E clar: nu te apuci de experimentat cu injectabile dacă nu eşti medic! Deşi nici alţii nu au avut mai mult succes.

Metoda lui Wren a fost încercată de doi medici germani, Johann Daniel Major şi Johann Sigismund Esholtz, dar de această dată pe subiecţi umani. Din păcate, ca urmare a faptului că nu se ştia de necesitatea dezinfectării şi a dozajului prost, rezultatul a fost exact acelaşi ca în cazul câinilor. Această serie dezastruoasă de experimente a stopat mult timp utilizarea injecţiilor. Primul vaccin a fost creat în 1796, dar acesta a fost introdus în corp printr-o tehnică de tăiere, nu prin injectare, ceea ce, trebuie să recunoşti, sună mult mai nasol decât o înţepătură.

În 1844, chirurgul irlandez Francis Rynd a creat primul ac gol pe dinăuntru. Acesta era conectat la un dispozitiv ciudat, care părea o combinaţie dintre o foarfecă şi o şurubelniţă. Seringa lui Rynd nu avea piston: medicamentul – pe atunci morfina – ajungea în corp cu ajutorul gravitaţiei. Progresul real s-a făcut câţiva ani mai târziu, din 2 direcţii: seringa francezului Charles Pravaz introducea substanţa în ac printr-un tub de argint cu filet, în timp ce seringa scoţianului Alexander Wood, care se folosea de piston, avea avantajul că era din sticlă, ceea ce le permitea medicilor un control mai precis al dozajului. Părintele seringii moderne de astăzi este considerat aşadar Alexander Wood, datorită căruia avem seringi de peste 150 de ani.

Nu ţi-am povestit toate acestea ca să te sperie injecţiile şi mai mult, din contră: ai văzut câte etape a parcurs metoda aceasta până să ajungă la tine? Astăzi o injecţie – făcută de personal medical calificat, aşa cum găseşti în Beesers, nu prezintă niciun risc. Este metoda de administrare favorizată atunci când se doreşte o rată mai rapidă de absorbţie, un efect pe un ţesut localizat ori o substanţă medicamentoasă mai puternică decât ceea ce s-ar putea administra pe cale orală. Există mai multe tipuri de injecţii pe care le diferenţiem în funcţie de ţesutul în care sunt administrate. Fiecare tip îşi are particularităţile sale, care îl fac potrivit pentru un anumit tratament, iar tu le vei găsi pe toate descărcând aplicaţia Beesers.

Articol scris de Sorin Tata