De 33 de ani e asistentă medicală. Iluziile au devenit prea grele, aşa că le-a abandonat pe drum, înlocuindu-le în bagaj cu o foarte diversă experienţă. Să o cunoaştem pe Daniela Dumitru de la clinica Top Med Assistance din Bucureşti:
Emotivă, dar cu un caracter puternic; critică faţă de sistemul de sănătate, dar dedicată până în pânzele albe; aşa e Daniela Dumitru: pune suflet în tot ceea ce face, fie că e vorba de îngrijirea pacienţilor sau de studenţii pe care îi antrenează. Povestindu-mi despre experienţa ei pe la diverse secţii, construieşte un caleidoscop al durerii umane.
„La început am lucrat la un cămin pentru vârstnici. M-a cam demoralizat ce am văzut acolo, felul în care ajung oamenii care erau odată tineri şi frumoşi. M-am angajat apoi la psihiatrie, la secţia de toxicomani. A fost ca un vis urât, erau aduşi atât de mulţi tineri care aveau probleme cu drogurile… Am fost apoi pe tot felul de secţii, de la reumatologie şi ortopedie până la diabet şi chirurgie. Dar un asistent trebuie să ştie cât mai multe; nu am lucrat până acum pe ginecologie, aşa că mă gândesc să-mi continuu pregătirea în această direcţie”, povesteşte Daniela Dumitru, asistentă medicală.
Iluzia aprecierii este cea pe care a pierdut-o mai întâi: ideea ca, în sistemul public de sănătate, munca de calitate va fi răsplătită proporţional, ori măcar recunoscută:
„Eram un copil, mi se părea că totul va fi uşor. Îmi doream să am de-a face cu oameni care vor să-şi facă meseria aşa cum trebuie, îmi doream să fiu apreciată. Acum, la chirurgie, sunt singura asistentă responsabilă pentru 30 de paturi, iar apreciere nu există”, rezumă Daniela Dumitru.
În elevii ei găseşte însă mulţumire, încurajându-i să-şi descopere potenţialul:
„Sunt şi dintre cei care îi marginalizează pe studenţii în practică; ceea ce nu mi se pare normal, pentru că ei sunt viitorul nostru. Eu îi sfătuiesc să fie atenţi şi să creadă în ei; să caute puterea de a depăşi momentele grele din cariera lor, care vor fi destule. Dar în primul rând să fie oameni buni: cu toţii vom fi într-o zi bolnavi, iar dacă nu empatizezi cu suferinţele pacientului, nu ai ce căuta în această meserie”, spune Daniela Dumitru.
Nu a pierdut dorinţa de a comunica cu pacienţii, de a se ataşa de aceştia; iar în îngrijirea la domiciliu, pacienţii se ataşează adesea la rândul lor de persoana care îi ajută:
„Nu doar pacientul, ci şi noi suntem mai relaxaţi. Putem să lucrăm într-un mod mai civilizat decât la spital, unde ne vin 7 medici pe cap şi toţi vor ceva. Uneori oamenii îmi spun că ar dori să vin doar eu să îi îngrijesc, să nu se schimbe asistentul. Faptul că pacienţii sunt mulţumiţi de cum i-am ajutat mă face şi pe mine fericită”, conchide Daniela Dumitru.